Poate va intrebati de ce nu am mai scris cam de multicel pe aici… Tin sa va anunt ca: *drumroll* M-am mutat!!! *trumpet sounds*
Ma gasiti mai nou pe http://unblogcamciudat.blogspot.com .
Va astept sa ma urmariti acolo! Va multumsc!
Inainte ca avionul sa decoleze, stewardesa ne-a spus:
“Va rog sa va inchideti telefoanele mobile!”
Pana atunci ma uitasem din 5 in 5 minute la ecranul telefonului, insa nu primisem nimic. Inainte sa il inchid, am verificat din nou. De data asta clipea.
“Safe flight!” a fost mesajul care mi-a aparut pe ecran la o apasare de buton.
Era modul lui Shery de a-mi spune ca ma iertase…
Cand s-a intors Aida, jocul se incheiase si fetele dormeau. Eu plangeam din nou, asta era a doua seara in care plangeam si speram sa fie si ultima. M-am prefacut ca dorm, sperand ca Aida sa nu ma auda cand imi sterg nasul pe fata de perna. Din fericire nu m-a auzit. Sau poate ca era prea obosita, pentru ca in momentul in care s-a asezat in pat i-am auzit respiratia greoaie. Imi placea sa o aud pe Aida dormind. Ma linistea sa stiu ca e cineva cu mine in camera, cu atat mai mult cu cat era cineva care ma iubea. Ma simteam in siguranta, protejata. Stiam ca daca mi se facea rau avea cine sa aiba grija de mine. De data asta raul meu nu era de natura fizica, insa nu conta. Aida era aici sa ma vindece. Cu gandul asta in minte, nici nu mi-am dat seama cand am adormit.
Cand m-am trezit, Aida era deja la masa, bandu-si cafeaua de dimineata. Parea cumva pusa pe ganduri in timp ce sorbea din licoarea calda si se uita pe fereastra.
“Buna dimi…aaata!” i-am spus in timp ce cascam.
“Ah, te-ai trezit?” m-a intrebat ea, un pic nedumerita, de parca de-abia o adusesem cu picioarele pe pamant.
“S-a intamplat ceva?” am intrebat, iar apoi am completat: “Nu vesti proaste azi, te rog!”
“Nu sunt vesti proaste. De fapt, sunt bune. Da, da! Chiar foarte bune…” imi spunea ea. Insa expresia ei nu prevedea nimic bun. Nu imi placea ingrijorarea de pe fata ei.
“Am castigat un… premiu. Da, sa ii zicem asa: premiu!”
“Nu-mi spune ca…”
“Crede-ma, premiul asta nu e ceva ce ti-ai putea imagina. Nici macar tu!”
“Ei bine, zi-mi odata!”
“Mai stii romanul ala pe care il scriam eu, cu Robert si…”
“Normal ca stiu, doar era genial! Lasa detaliile si treci la subiect!”
“Ei bine… George s-a gandit sa imi faca o surpriza si l-a trimis la… Un concurs. Si… Am castigat. Premiul cel mare.”
“Nu imi spune ca e o excursie intr-un loc exotic!”
“Ai ghicit… In parte. E o calatorie, dar nu e o excursie intr-un loc exotic. E… Ceva mai mare de atat. Am castigat o bursa in America la cea mai tare facultate de literatura si scenografie. Pentru toti cei 3 ani de studiu.”
O galeata cu gheata imi aterizase in stomac. Stiu, sunt egoista. Poate mai mult decat egoista. La nivel rational stiam ca trebuia sa ma bucur pentru ea. Dar eu? Pe mine cui ma lasa?
Evitand sa imi exteriorizez gandurile, am intrebat:
“Si George?”
“S-a gandit la tot dinainte sa trimita romanul. Vine cu mine si o sa isi continue studiile acolo.”
Si eu? Si eu? Si eu? Cuvintele astea aveau ecou in capul meu. Ma durea capul. Mi-era greata. Se pare ca totusi nu dormisem asa de bine azi noapte.
“Shery… Te cunosc prea bine. Tot astept sa explodezi si nu o faci. Si mi-e mai teama. As prefera sa reactionezi asa cum o faci tu in mod normal. Chiar daca asta implica o cearta.”
“Ti se pare normal sa nu ma bucur pentru prietena mea cea mai buna? Sa ma gandesc numai la mine? Pe mine cui ma lasa, chiar nu ii pasa? De ce tocmai acum? Asta e ceea ce imi trece acum prin cap!”
Aida nu a mai spus nimic. Stia ca nu era nimic din ceea ce mi-ar fi putut reprosa sa nu imi fi reprosat eu singura mai inainte. Sau poate ca avea mustrari de constiinta.
“Can… Cand pleci?”
“Maine…”
Desi stiam ca gresesc, i-am spus rece, in timp ce ieseam pe usa:
“Sa nu te astepti sa te conduc la aeroport!”
“Get out! Now!” spuse Aida, autoritar. Sau cel putin, ar fi vrut sa sune autoritar. Cu accentul Aidei, ordinul suna mai degraba amuzant decat amenintator. Fetele erau intr-un fel puse in incurcatura. Nu stiau daca era cazul sa rada sau sa se supere.
Intr-un final, si-au dat seama ca era cazul sa ne lase putin singure, asa ca au iesit din camera, cu scuza ca se duc sa cumpere suc.
“Cine sunt pitipoancele?” intreba Aida, calma, dar usor deranjata de “invadatori”.
“Noile noastre colege de camera. Si nu sunt pitipoance, sunt chiar OK. Poate daca le-ai cunoaste mai bine…” i-am spus Aidei privind-o cum se stramba.
“In fine, nu asta e important acum. Ce-ai de gand sa faci cu Junk?” imi spuse prietena mea ingrijorata.
“Nu cunosc niciun Junk.”
“Come on, inteleg ca esti ranita, dar nu ma lua pe mine cu faze de genul: nu-mi pasa, care Junk sau treaba lui. Sunt prietena ta cea mai buna, asa ca…”
“Ai venit singura?” am spus, intrerupand-o din cicaleala.
“Nu, au venit si fetele.”
“Aha…” am spus eu, usor dezamagita.
“El nu a venit.” mi-a spus Aida, parca citindu-mi gandurile. “A mai ramas putin sa se duca sa isi vada pa…”
“Nu ma intereseaza.” am spus rece.
Tacerea dintre noi doua era prea apasatoare, asa ca m-am decis sa o rup. In definitiv, nu eram suparata pe Aida. Ce vina avea ea ca eu sufeream?
“Nu il suni pe George? Cred ca ti-a fost tare dor de el…”
“Bine ca mi-ai amintit, ma asteapta jos. A venit sa ma ia de la aeroport. Dar poate nu ar trebui sa plec…”
“Sunt OK. Du-te si distreaza-te!”
Aida ezita, insa pana la urma, pentru ca eu nu eram singura, a decis sa plece.
“Sa le spui piti… fetelor sa nu se atinga de patul meu! Sa le ia pe cele de sus, daca vor.” mi-a spus Aida, in timp ce eu ma uitam urat la ea.
“Stai linistita, o sa le spun.”
Pe cand Aida iesea pe usa, am spus:
“Aida…”
“Da?” a raspuns ea, pregatita sa se intoarca daca am nevoie de ea.
“O sa iti placa de fete.”
“Hm… Da, sigur!”
Cele doua fete peste care dadusem pe coridor se aflau acum in camera mea, desfacandu-si bagajele. Se numeau Andra si Diana si urmau sa fie colegele mele de an. Desi nu imi convenea sa am colege noi de camera (in fond, mie si Aidei ne placea sa stam singure), eram in minoritate, asa ca aveam de gand sa tac malc pana venea Aida. Da, era un plan bun. Ea sigur stia cum sa le ia pe fetele astea.
Am inceput sa mananc, nu cum mananc eu de obicei, ci frumos, asa cum ma invatase mama ca se face in fata musafirilor. Crontaneam lent cate un cartof prajit, gandindu-ma la durerea mea. Fetele se uitau ciudat la mine in timp ce isi aranjau hainele in dulapuri, de parca ar fi asteptat sa le servesc din cartofii mei, nu neaparat pentru ca le era pofta, ci pentru ca asa era politicos. Detestam genul asta de oameni, care pun pret pe aparente. Eu m-am facut ca ma uit pe geam, ca sa nu le vad cum se uita una la alta si isi dau ochii peste cap. Am vazut ciresul din curtea caminului si mi-am amintit de Junk. Primul lui cadou pentru mine fusese o ramura inflorita de cires. Spunea ca mi se potriveste, pentru ca ii port numele. Ciresului, la el ma refer. Of, nu vroiam sa ma gandesc la Junk. De fapt, nu sunt sigura ca ciresul era de vina. Probabil si daca as fi vazut un porumbel mi-as fi amintit de data cand imi stersese Junk parul razand, pentru ca un porumbel facuse caca in capul meu.
Am incercat sa imi maschez o lacrima, prefacandu-ma ca sunt somnoroasa si casc. Insa in momentuc cand lacrimile au inceput sa mi se rostogoleasca una dupa alta pe obraji, mi-am dat seama ca nu mai aveam unde sa ma ascund, asa ca le-am lasat sa curga in voie. Ma asteptam ca noile mele colege de camera sa se uite ciudat la mine si sa isi vada de treaba mai departe, insa nu a fost asa. Le judecasem gresit. Andra, pentru ca era mai blanda si mai prietenoasa, a venit imediat si m-a luat de dupa umeri, consolandu-ma. Cand i-am povestit ce s-a intamplat, m-a privit cu lacrimi in ochi si m-a strans in brate. Era pentru prima data cand cineva plangea pentru mine.
Diana, avand un alt fel de personalitate, fiind ceva mai rece si mai putin “pupacioasa”, nu stia cum sa reactioneze, asa ca m-a intrebat daca vreau un ceai si a inceput sa imi pregateasca imediat unul, fara sa astepte raspunsul meu. Mi-a pregatit un ceai din fructe proaspete, facut de ea, nu cumparat. A fost cel mai delicios ceai pe care l-am gustat vreodata. Se vedea ca pusese suflet. Acum ma simteam inteleasa si protejata.
Imi placeau noile colege de camera, chiar daca prima impresie pe care mi-o facusera nu fusese dintre cele mai bune. Se parea ca desi pierdusem un iubit, castigasem in schimb doua prietene noi. Dupa ce m-am oprit din plans, ne-am hotarat sa jucam un joc ca sa ne cunoastem mai bine. Ne-am jucat Monopoly. In timp ce ne jucam, am aflat ca si Andra se afla intr-un moment mai dificil: se despartise de prietenul ei pentru ca nu credea ca o relatie la distanta ar fi durat, acum ca se mutase, insa acum ii parea rau. Poate de-asta ne si intelegeam una pe cealalta, pentru ca treceam prin aceeasi situatie… sort of.
“Ma duc pana la baie…” le-am spus, in timp ce ma ridicam de pe podea.
“OK, pana te intorci tu noi reasezam cartile.”
“Sa nu imi furati din bani!” le-am spus amenintator, in timp ce intram pe usa.
In timp ce ma spalam pe maini, am auzit o voce care le spunea dur celor doua fete:
“Afara!”
M-am uitat mai atent la geanta de mana a colegului de scaun, si m-am linistit. Nu era Ady. Il chema Andrew Stewart, de aici si confuzia mea. Si de fapt, nici nu semana asa de bine cu Ady. Daca Tanya ar fi fost cu mine acum, poate mi-ar fi spus ca Ady reprezinta pentru mine imaginea abandonului si ca asta e motivul pentru care il vad in fiecare pasager. Dar nu ar trebui sa il vad pe Junk, acum? “Abandonul initial a fost mai traumatic pentru copila din tine”, ar continua prietena mea cea mai buna, etalandu-si talentele de fosta filosoafa, actuala psiholoaga.
Cand am ajuns la destinatie era trecut de pranz si imi era foame. Frigiderul acasa era gol, la fel ca apartamentul, la fel ca mine, la fel ca stomacul meu… Ce poeta sunt! M-am hotarat sa iau masa in oras. Singura. Uram sa mananc singura, si mai ales in oras. Dar cum toate prietenele mele erau la jumatate de lume distanta, nu aveam incotro.
La mec era coada si toate mesele erau ocupate. Mai bine, si asa nu aveam chef sa se zgaiasca toti la mine ca la felu’ 25 (de ce numai 16? ce, 16 e mai rotund?!).
Pe drumul spre casa am intalnit un motanel vagabond. Si era atat de dulce! Era complet gri si foarte mic, nu ii dadusera inca ochii. Ce trist trebuie sa fie sa fii singur pe lume! Era orfan, saracutul! M-am hotarat sa o sun pe mama. Nu o mai facusem demult. Dar in timp ce efectuam apelul, mi-am dat seama ca Nermy nu era cu mine, iar mama s-ar fi crizat sa afle ca plecasem fara ea.
La intrarea in camin, la avizier erau afisate listele cu studentii care se treansferasera de la alte facultati. Erau si vreo cativa straini cu nume ciudate. Trebuie sa fie greu sa te desparti de colegii tai si sa te muti in alta parte… Fara sa cunosti pe nimeni, fara parintii tai… Am incercat sa imi spun ca sunt si persoane mai dezavantajate ca mine, poate care au mai multe motive sa fie triste. Mda, nu a mers. Tot eu sufeream mai tare.
M-am indreptat spre camera mea de camin, adancita in gandurile mele si fara sa le observ pe cele doua fete de pe coridor care cautau o camera, asa ca am intrat in ele, daramandu-le cu tot cu bagaje.
“Imi cer scuze, nu v-am vazut.” Fetele au dat doar din cap si si-au continuat drumul. M-am enervat. Puteau totusi sa raspunda, chiar daca ma injurau, nu sa plece pur si simplu si sa ma ignore. Poate eram eu prea sensibila, insa din perspectiva mea ele gresisera.
Ajunsa acasa (desi locuiam la camin, era placut sa ii spun “acasa”), am lasat bagajele pe masa si am intrat in baie, sa fac un dus. Dupa nici 10 minute, aud cateva batai in usa. Imi iau repede halatul de baie pe mine si deschid.
Ei bine, se parea ca azi nu aveam sa mananc singura. Desi, in momentul de fata, as fi preferat sa o fac.
Si uite asa s-a dus “ziua mea grozava”!
Berbeaca pana-n maduva oaselor cum m-a facut mama, binenteles ca m-am suit imediat in primul avion si am plecat inapoi in Romania. Pe drum, am inceput sa ma gandesc. Si nu-mi face deloc bine sportul asta. Poate ar trebui sa ma las. De gandit, la asta ma refer.
Ceva nu se potrivea. Imaginea lui Junk, my Junk, cel in care aveam toata increderea, pentru care as fi bagat mana in foc(si m-as fi ars, din cate mi-am dat seama acum), nimic la Junk nu se potrivea cu felul in care il vedeam acum: tradator prefacut, manipulator, fals, ipocrit, mincinos, cheater(si alte epitete din aceeasi categorie pe care nu le pot scrie aici). Si pe langa toate astea, mai era si prost. Cat de retard sa fii sa le faci cunostinta prietenei si logodnicei tale?! Poate doar daca ai vrea sa te desparti de una dintre ele… Poate ca asta era! Vroia sa se desparta de mine! Stia ca eu nu as accepta niciodata faptul ca m-a mintit si i-as da papucii daca as afla! Javra! Nici macar nu avusese curajul sa faca el primul pas spre despartire! Statusem cu un las pana acum?! Dragostea chiar ca te orbeste!
Nici nu mi-am dat seama cand lacrimi grele au inceput sa mi se prelinga pe fata.
“Are you OK?” m-a intrebat stewardesa. Am vrut sa ii raspund, dar nu am putut. M-am multumit sa dau din cap, lasand-o sa se intoarca la treburile ei, probabil cu impresia ca sunt vreo nebuna care are frica de avioane. Sau poate nu i-am lasat nicio impresie, poate are parte de astfel de specimene zilnic. Saraca! acum o compatimesc, si parca lacrimile curg mai cu avant, mai multe si mai repede, parca plang pentru ea. De fapt, nici nu cred ca plang numai pentru mine. E deja prea de tot. Asa e! trebuie sa dau un sens nobil tristetii mele. Nu plang eu pentru gunoiul de Junk. De fapt, eu plang pentru situatie. Da, pentru situatia asta in sine plang eu. Plang pentru toate femeile parasite din lume! Tradate si abandonate de barbati ratati care sunt atat de complexati incat trebuie sa isi dovedeasca odata la cateva luni(in cel mai bun caz) ca inca mai pot “agata” ceva.
Timp de vreo doua ore l-am injurat pe Junk si pe toti barbatii, dupa care m-am decis sa imi schimb orientarea sexuala.
Dupa vreo zece pachete de servetele consumate, urmate de trei pahare de apa si doua aspirine pentru durerea de cap, m-am hotarat sa gasesc ceva care sa imi distraga atentia. Abia atunci l-am observat pe cel de langa mine, care dormea de cand ma urcasem eu in avion. Semana cu cineva cunoscut, dar cu cine? Avea ochi mici si gene lungi, asa cum imi placeau mie, dar nu era corean, sau vreo alta natie din estul Asiei. Era putin creol, cu parul de lungime medie si ondulat, de statura medie, din cate observam si foarte slab. M-am uitat la geanta de umar pe care o avea cu el.
Oh, shit! Nu semana cu cineva. Era cineva. Sau mai degraba era un nimeni. Ce cautase Ady in Corea?
